BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ: VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT.

Biblia sau Sfânta Scriptură este, fără îndoială, cea mai tradusă şi cea mai citită carte din lume. Biblia sau Sfânta Scriptură a fost tradusă în multe limbi din limbile biblice ebraică, aramaică şi greacă. Sfânta Scriptură este alcătuită din 66 de cărţi în total, Vechiul Testament fiind alcătuit din 39 de cărţi, iar Noul Testament din 27 de cărţi.

Vechiul şi Noul Testament împreună au ajuns să fie traduse în 698 de limbi. Conform celor mai recente statistici, Noul Testament a fost tradus în 1548 de limbi, iar alte părţi din Biblie au fost traduse în 1138 limbi.

Vechiul Testament cunoaşte trei categorii de cărţi sfinte:

  1. ‘’Legea’’ (Tora), care desemnează ‘’Pentateuhul’’, cele cinci Cărţi ale Sfântului Prooroc Moise, întâiul autor biblic, care a relatat evenimentele dinaintea sa nu numai pe baza unor documente scrise, ci şi pe baza unor tradiţii orale transmise din generaţie în generaţie;
  2. ‘’Profeţii’’, prin care se înţelege cărţile profetice;
  3. ‘’Scripturile’’, aşa cum sunt denumite celelalte scrieri ale Vechiului Testament.

Cărţile Vechiului Testament au fost scrise pe durata a 12 secole (se estimează că anul 1250 î. Hr. este acela în care Sfântul Prooroc Moise a primit tablele Legii pe muntele Sinai). Noul Testament a fost scris pe o perioadă de 50 de ani şi cuprinde cele 4 Evanghelii, Faptele Sfinţilor Apostoli, Apocalipsa scrisă de Sfântul Evanghelist Ioan, precum şi 21 de cărţi, denumite Epistole, scrise de Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Iacov, Iuda şi Ioan.

La întrebarea: ‘’Ce a fost mai întâi, Biblia sau Biserica?’’, răspunsul este foarte clar. Biserica precede Biblia (Noul Testament), întrucât Biserica întemeiată de Iisus Hristos nu a fost „bazată pe Biblie”, ci Biblia a fost scrisă ulterior de cei 4 Sfinţi Apostoli şi Evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În momentul pogorârii Duhului Sfânt, la Cincizecime, în Foişorul Cinei cele de Taină din Ierusalim, se constituie Biserica instituită de Hristos, iar Sfinţii Apostoli, primind putere de la Duhul Sfânt, încep a propovădui şi a scrie Cuvântul lui Dumnezeu.

BIBLIA (VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT) ŞI LIMBILE ÎN CARE A FOST SCRISĂ INIŢIAL.

Aşa cum am amintit şi mai sus, majoritatea textelor sfinte canonice din cuprinsul Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică biblică. Cărţile au fost scrise, desigur, în principal pentru evrei, însă aceştia s-au dispersat în timp pierzându-şi chiar şi limba maternă, iar odată cu întoarcerea acestora din captivitatea babilonică (anul 538 î. Hr.) ebraica biblică a fost înlocuită cu aramaica. Cât despre cărţile Noului Testament, acestea au fost toate scrise în limba greacă şi numai Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba aramaică.

Trebuie menţionat că limba greacă în care s-au scris cărţile Noului Testament nu era cea clasică, folosită de Platon sau Aristotel, ci era „dialectul comun“. Vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistică, în care greaca devenise limba cultă şi se bucura de o largă răspândire la acea vreme.

  1. Biblia - Evanghelia după Matei: forma originală în limba aramaică şi greacă

    2. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei a scris Evanghelia sa în două limbi: întâi în ebraică, adică în limba aramaică (limba pe care a vorbit-o şi Mântuitorul şi o vorbea tot poporul), iar a doua oară în anii 62-63, în limba greacă, adică în limba care se vorbea pe atunci în toată împărăţia romanilor. În Sfânta sa Evanghelie, fericitul Matei descrie copilăria şi faptele cele mai presus de fire ale Domnului, învăţătura Sa cea dumnezeiască, patimile Lui cele mântuitoare şi preamărita Lui Înviere. Şi totodată, de menţionat este faptul că, în Evanghelia sa, Sfântul Matei nu poate uita clipa când, stând la vamă în Capernaum s-a întâlnit pentru prima oară faţă în faţă cu Mântuitorul şi a auzit pe Domnul zicându-i: ‘’Vino după mine!’’ (Matei 9, 9-13); nu poate uita cum el, îndată a lăsat toate, şi, cum, de atunci, Domnul l-a învrednicit de s-a numărat cu cei 12 Apostoli ai Săi.

  2. Biblia - Evanghelia după Marcu: forma originală în limba greacă

    3. Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu a fost de neam iudeu şi era din Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintâi creştini din Ierusalim, pentru învăţătură, împărtăşanie şi rugăciune. Era unul din cei 70 de ucenici ai Domnului. Tradiţia Sfinţilor Părinţi ne spune că Marcu a însoţit pe Sfântul Petru la Roma. Acolo, romanii creştini, ascultând predica Apostolului Petru, au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Astfel, Sfântul Marcu a scris Evanghelia sa după predica Sfântului Apostol Petru, al cărui ucenic a fost.

  3. Biblia - Evanghelia după Luca: forma originală în limba greacă

    4. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca era grec de neam şi s-a născut în Antiohia cea mare a Siriei, creştinându-se de tânăr. În căutarea sa, el s-a făcut ucenicul Sfântului Apostol Pavel, care a fost ‘’luminătorul’’ său pe calea Domnului şi învăţătorul său fără de asemănare. Întâlnirea lui cu Sfântul Pavel a avut loc în Troas, către anul 50. Sfântul Luca era acela care-l însoţea şi lua însemnări din marile călătorii evenghelice ale dascălului său. Drept mărturisire a credinţei sale în Hristos, Sfântul Luca ne-a lăsat o Evanghelie şi cartea Faptele Apostolilor.

  4. Biblia - Evanghelia după Ioan: forma originală în limba greacă

    5. Despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan se ştie că a fost unul dintre cei mai de aproape şi mai aleşi ucenici ai Domnului. Urmând patimilor Mântuitorului a fost surghiunit în insula Patmos, unde a avut acea dumnezeiască descoperire numită ‘’Apocalipsa’’, despre sfârşitul lumii şi viaţa de apoi. Este cartea cea mai adâncă şi mai greu de înţeles din toată Sfânta Scriptură. După ridicarea exilului se întoarce la Efes, unde fiind îndemnat de ucenicii săi scrie Evanghelia sa, pe când avea 90 de ani. Adâncimea învăţăturilor din Evanghelia lui Ioan i-a îndemnat pe creştini să-l numească ‘’cuvântător de Dumnezeu’’. În Evanghelia sa este scris că La început – adică mai înainte de a fi lumea – era Cuvântul (Ioan 1,1). Cea mai înaltă învăţătură a Sfântului Ioan este aceea că stabileşte dogma Preasfintei Treimi: Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei Una sunt. A doua mare învăţătură arătată în Evanghelia sa este datoria de a iubi pe Dumnezeu şi pe oameni. Hristos zice în Evanghelia de la Ioan: Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii (Ioan 13, 34). Întru aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii (Ioan 13, 35).

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ: TRADUCERI ÎN DIFERITE LIMBI STRĂINE.

Traducerile Bibliei sunt foarte necesare, dar nu sunt suficiente pentru formularea dogmelor şi doctrinelor Bisericii, care necesită trimitere la limbile originale. Traducerile depind de cunoştinţele traducătorului în selectarea cuvintelor şi frazelor potrivite pentru a face traducerea cât mai aproape de textul limbii originale. Multe traduceri în aceeaşi limbă sunt justificate prin faptul că noile redări sunt diferite de cele anterioare sau sunt aduse îmbunătăţiri primei traduceri.

Caracterul unic al textului original este greu de redat într-o traducere, însă cu siguranţă există traduceri foarte apropiate de textul original, acestea fiind efectuate de traducători experimentaţi, iubitori de Dumnezeu, cu cunoştinţe teologice solide.

Deşi doar limba originală este „cuvântul inspirat al lui Dumnezeu”, trebuie totuşi să spunem că traducerile Bibliei sunt necesare pentru ca vestea cea bună să o poată cunoaşte cât mai mulţi oameni. Aceasta este marea poruncă a lui Dumnezeu şi misiunea Bisericii Sale, căci Însuşi Iisus Hristos i-a însărcinat pe Apostoli să transmită mesajul tuturor naţiunilor.

Aşa se face că în cea de-a doua jumătate a secolului III î. Hr. Ptolomeu al II-lea Filadelful a patronat şi finanţat prima traducere a Bibliei în limba greacă. Aceasta a fost efectuată în oraşul Alexandria de către 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina, fapt pentru care noua versiune a fost numită Septuaginta. Cei 72 de învăţaţi au lucrat separat, sub asistenţa Duhului Sfânt, versiunile lor dovedindu-se în final identice.

Odată cu extinderea civilizaţiei Imperiului Roman, răspândirea textelor biblice a cunoscut o nouă etapă, ajungând până la traducerile existente astăzi, în toate limbile lumii. Cu peste şase sute de ani mai târziu, în secolul IV, Fericitul Ieronim avea să traducă Biblia în limba latină, versiune cunoscută sub numele de Vulgata.

În secolul IV, episcopul Ulfila al goţilor traduce Sfânta Scriptură în limba acestora, iar la sfârşitul secolului al V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană. După schisma din 1054, creştinii din Apus critică aspru orice încercare de a traduce Biblia în altă limbă decât latina: singura versiune oficială era Vulgata Fericitului Ieronim. Cu toate acestea, au existat iniţiative şi începând cu anul 1170 apar şi traduceri în limba franceză, limba germană sau engleză.

De asemenea, în secolul al IX-lea, Sfinţii Chiril şi Metodie au efectuat o traducere a Bibliei în limba slavă. Pregătindu-şi propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură şi alte lucrări creştine în slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit şi în prezent în unele limbi slave.

Ca partea a lumii ortodoxe, poporul român si-a avut Biblia tradusă tot după Septuaginta. Astfel, prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română a apărut ca un rod al preocupărilor constante ale domnitorilor, ierarhilor şi cărturarilor români de a avea Cuvântul lui Dumnezeu în limba vorbită de către credincioşi. Cunoscută şi sub numele de ,,Biblia de la Bucureşti’’ sau ,,Biblia lui Şerban Cantacuzino’’, Biblia din 1688 este un punct de referinţă pentru toate traducerile Sfintei Scripturi de mai târziu, fiind dăruită „neamului rumânesc”. Tradusă integral în limba română şi bazându-se pe scrierile anterioare ale cărturarilor, Biblia de la 1688 va contribui la unitatea de credinţă, de limbă şi de neam.

Nevoia acută de a traduce Scriptura în limba română era motivată, de altfel, de situaţia specială în care se aflau creştinii ortodocşi din Ţările Române, în comparaţie cu celelalte popoare ortodoxe: în cult se folosea limba slavonă (mai târziu şi limba greacă), iar oamenii de rând, care participau la slujbele bisericeşti, necunoscând decât limba română, nu înţelegeau ceea ce se citea sau rostea. Tocmai de aceea, românii au început să fie preocupaţi de traducerea Sfintei Scripturi în limba lor, în vreme ce popoarele slave sau grecii au făcut aceasta mult mai târziu (de pildă, in limba greacă modernă, Biblia a fost tradusă abia în secolul XIX, fiind tipărită în 1840, iar în limba rusă această lucrare s-a realizat în anul 1876).

Cuvintele şi pildele enunţate în Biblie au fost subiectul discuţiilor şi dezbaterilor controversate de-a lungul secolelor, atât în limba originală, cât şi în traduceri. Corectarea şi restaurarea Sfintei Scripturi (atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament) s-a realizat pe parcursul a 20 de secole de la începutul erei creştine. Astfel, Biblia este mai puternică astăzi ca niciodată, în ciuda „efortului“ de a o înlocui cu ştiinţa sau tehnologia. Biblia sau Sfânta Scriptură nu este numai cea mai răspândită, cea mai tipărită, cea mai citită, cea mai tradusă sau cea mai vândută carte din lume, ci reprezintă un reper important al vieţii spirituale sau duhovniceşti, care ne aminteşte permanent că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are un suflet nemuritor.


Extrase din:

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după septuaginta, redactată, adnotată şi tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renaşterea, Bacău, Anul 2009;
  • Proloagele Vol. I şi II, Editura Bunavestire, Cluj-Napoca, Anul 1999;
  • Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Arhimandrit Cleopa Ilie, Editura Mănăstirea Sihăstria, Anul 2010;
  • Ziarul Lumina
  • Wikipedia